- povestire -
Prolog
- Bunicule, eu am sase ani. Tu cati ani ai?
- Pai sa tot am de doazeci de ori si mai bine varsta ta.
- Bunicule, ce este increderea?
- Increderea este temeiul pe care il pui in Adevarul rostit de un om, in Respectul cu care te ocroteste si Iubirea cu care simti ca te invesmanteaza dar mai bine iti spun o poveste ca sa intelegi cum este.
- Bunicule, ce poveste imi spui?
- O poveste adevarata.
- Da’ sa fie o poveste adevarata-adevarata si frumoasa-frumoasa de tot...
- Bine, atunci am sa-ti spun Legenda Fratilor Daci, a Printesei Diana* si a fratelui ei, Inteleptul Agwanti*.
- Spune bunicule, spune! – mica printesa incepu sa topaie de bucurie si sari in bratele bunicului asezat pe bancuta din fata casei, cioplita dintr-un singur trunchi de fag.
- A fost odata ca niciodata, pe vremea cand oamenii nu stiau a minti, cand traiau in Puritate, Recunostinta si Iubire, cand salutau in fiecare dimineata Soarele si-i multumeau pentru Darul de Lumina, cand traiau laolalta cu animalele padurii in Armonie Dumnezeiasca, a fost un taram fara seaman in bogatie si frumusete pe care-l numim si astazi Tara Dacilor sau Tara Lupilor Nemuritori.
- Bunicule, noi suntem Daci?
- Da fata draga, suntem urmasii acelor oameni fara seaman in Iubire si Dreptate.
- Suntem si lupi totodata?
- Da, suntem si Lupi Nemuritori doar ca astazi nu mai este nevoie sa ne transformam in lupi si sa luptam pentru ca Pacea a coborat in sfarsit pe Pamant. Dar daca vreodata va fi nevoie...
- Spune bunicile, spune...
- Dacii acelor vremuri de demult au fost un popor ales, viteaz si harnic ce nu a cunoscut sclavia. Erau oameni liberi in viata si in spirit ce-si munceau cu drag pamantul, cresteau animale si isi invatau copiii sa traiasca in Armonie cu padurea, cu apele, cu toate Fiintele lasate de Creator, sa traiasca in Armonie cu ei insisi ca adevarati Frati si Surori in Spirit. Isi invatau copiii ca un cuvant dat este o sageata aruncata si nu mai poate fi luat inapoi, ii invatau ca numai astfel se pot bizui in orice imprejurare unul pe celalalt, ca pot avea incredere deplina unii in ceilalti. Asta se vedea foarte bine in luptele pe care le duceau cu cei ce ravneau la bogatiile tarii lor minunate care nu cunostea sclavia. Chiar in cele mai grele lupte nu-si lasau fratii si surorile ranite in urma preferand sa moara decat sa se abandoneze unii pe altii sau sa se lase sa cada in sclavie. Doi de ramaneau doar in lupta, ei luptau spate in spate si daca unul cadea celalalt isi lua viata si nu se lasa prins. Asa erau Bunii si Strabunii nostri, cei Buni si cei Drepti cum ii tinem minte si ii pomenim cu Respect si Iubire.
- Bunicule, si fetele luptau?
- Da, draga mea si erau aprige in lupta alaturi de barbatii, fratii si parintii lor.
- Si printesa Diana a luptat alaturi de fratele ei?
- De multe ori au luptat unul langa celalalt si s-au protejat unul pe celalalt doar ca intr-o zi, la Sarmisegetuza...
- Ce este Sarmisegetuza, Bunicule?
- A fost cel mai mare oras din acele timpuri. Cetatea se afla acoperita acum de paduri si este bine ca este asa dar in acele vremuri iti trebuia o zi intreaga pentru a ajunge dintr-un capat la altul al asezarii. Era capitala Tarii Dacilor si avea multe Sanctuare in care Inteleptii Daci cantareau cu mare raspundere deciziile ce aveau sa le ia. In Sanctuare, Inteleptii vorbeau cu Zeii, il intrebau pe Zamolxe care sunt semnele vremurilor, ale Numerelor Sacre si ale Boltii Cerului si cum este mai bine sa procedeze. Pentru a afla toate acestea Inteleptii consultau cele doua calendare: cel agricol si cel al Spiritului, un calendar mult mai bun si in totalitate adevarat in tot ce le deslusea. Ei stiau de la Zamolxe ca un razboi nu este un lucru bun pentru ca indiferent cine iese invingator, multi semeni vor fi ucisi si raniti, multi copii si multe femei vor plange dupa tatii si barbatii lor. Nu puneau mana pe sabiile lor incovoiate asemanatoare coaselor pe care le folosim si astazi, decat atunci cand nu mai exista alta posibilitate de a-si apara tara. Si sabiile lor erau cunoscute si temute de toate popoarele pentru ca ei stiau a prelucra intr-un fel aparte fierul astfel ca sabiile lor erau foarte iuti, rezistente si taioase. Au dus acest mestesug pana in tarile indepartate de unde rasare Soarele.
- Cum luptau Dacii bunicule?
- Luptau tinand cu ambele maini sabia lor necrutatoare numita falx. La cureaua lata din piele pe care o mai poti vedea astazi - dar tot mai rar - la oamenii nostri cand se imbraca in portul traditional, purtau sica, un cutit incovoiat si temut. Piepturile le erau dezvelite si nu cunosteau teama pentru ca stiau ca daca vor pieri in lupta se vor reintoarce curand ca prunci in familiile lor. Dacii erau un popor magic si cei ce i-au intalnit in lupta au vazut cum se transformau in lupi uriasi dand dovada de o forta supraomeneasca. Ei insisi isi spuneau lupi si intr-o zi o sa-ti povestesc si Legenda Lupului Alb. Steagul lor de lupta era un cap de lup ce purta o coada de dragon tricolora asemenea curcubeului si in goana cailor aerul intra prin gura capului de lup si iesea cu un urlet infricosator inspaimantand dusmanii.
- Ce-au facut la Sarmisegetuza Printesa Diana si fratele ei Agwanti? Au murit?
- Dacii sunt nemuritori asta sa tii minte in toata viata ta! Ei nu pot fi infranti nici daca sunt ucisi pentru ca vin iarasi si iarasi tot mai puternici si mai luminosi. Ei si cei care mai ramasesera in viata din ceata lor au fost incercuiti de hoardele salbatice si flamande de mercenari venite din Sud de la mii de kilometri. Nu ar fi ajuns niciodata la Sarmisegetuza si nu ar fi putut-o cuceri nicicand daca nu ar fi fost un tradator care sa le arate drumul catre conductele din piatra prin care Cetatea primea Apa Vie din munti, de la Fetele Albe. Dar asa era hotarat in Ceruri si pe Pamant inca dinainte de timp. Agwanti a fost ranit si a cazut de pe cal. Diana s-a apropiat de el si cu lacrimi in ochi l-a imbratisat pentru ultima oara. Lacrimile lor s-au amestecat si s-au ridicat la cer. Pe bolta s-au putut vedea miliarde de luminite clipind. Cu o miscare rapida si sigura Diana a curmat suferinta fratelui ei. I-a pus in palma putina tarana a Tarii Sfinte Dacia si inchizandu-i pumnul i l-a asezat pe piept. I-a pus in cealalta palma piatra verde ce o purta pe frunte sa si i-a inchis si acest pumn. Piatra avea darul de a calauzi sufletul fratelui ei catre Zamolxe. Lua de la gatul fratelui piatra de culoarea florilor de camp si si-o lega la incheietura mainii. Chiar el pregatise aceste pietre pentru ca ei sa se reintalneasca in vietile urmatoare. A incalecat apoi si dupa ce a privit cu Iubire fara margini catre padurea din apropiere a pornit in ultima batalie a acelui timp. Strigatul ei de lupta a ingrozit mercenarii dusmani si lupta a durat pana tarziu in noapte. Sleita de puteri si de durerea infrangerii, inconjurata de dusmani si fara putinta de scapare, Diana a scos incaodata sica insangerata si si-a incredintat viata Zeilor. Tatal lor si sora sa cazusera pe ziduri, la Sarmisegetuza. Intregul lor neam luptase cu vitejie pana la ultima suflare. Dar nimeni nu plangea ci priveau cu incredere Cerul pe care Zamolxe desena lumini trecatoare.
Diana si Agwanti au trait ca adevarati frati in viata si in Spirit. Intre ei exista o Armonie fara seaman, o Iubire necunoscuta celor mai multi dintre oameni. Isi daruiau unul altuia Bucurie in fiecare clipa fie ca erau impreuna fie ca nu.
La cele petrecute in Sanctuar, la despartirea vremelnica a celor doi frati a privit din umbra copacilor din apropiere o tanara printesa Daca de numai saisprezece ani, fiica lui Agwanti, Diana. Purta numele matusei sale care o crescuse din ziua cand a coborat in trup pe pamantul Sfintei Dacii. Mama sa plecase la Zamolxe imediat ce ii daduse viata. A privit calma si cand privirile celor doua femei s-au intalnit din piepturile lor au irumpt doua Raze de Iubire ce s-au unit formand o sfera aurie. A stiut in inima ei ca nu se vor mai revedea in aceasta viata ci peste timpuri, in alte trupuri pamantesti. A coborat in sanctuar, a ridicat sabia tatalui ei, a incalecat pe calul puternic si au pornit spre crestele muntilor, pe drumuri ocolitoare doar de ea stiute. S-a aplecat pe grumazul lui si i-a spus in soapta:
- Raza de Soare, du-ma la Inteleptul de la Piatra Norilor asa cum te-a invatat tatal meu sa faci cand va veni aceasta zi - apoi, inainte de a intra in padure, a privit incaodata Sanctuarul cu ochii tremuranzi.
Dar povestea lor nu se termina aici.
- Spune bunicule, spune!
- Sufletele celor doi frati s-au impletit intr-o Spirala Cosmica si dupa un timp au revenit iarasi pe Pamant calauziti de Puterea celor doua pietre infratite in Lumina. De asta data au venit intr-o tara indepartat si frumoasa asezata de Dumnezeu in mijlocul valurilor. Si dupa aceasta viata iarasi au revenit la Pieptul Mamei Pamant in Tara Lupilor Nemuritori pentru a trece impreuna momentul de cumpana prin care intreaga nostra corabie stelara a trecut. Si incaodata au venit apoi dupa ce au ajutat multi oameni sa cunoasca Lumina, dar de asta si ultima data, au venit intr-o singura Fiinta, intr-un singur Om Solar Nemuritor.
- Bunicule, dar cumpana de care spui a fost inainte ca eu sa ma nasc, mi-a povestit mama.
- Asa este, a fost inainte ca tu sa cobori din Stelele Argintii...
- Inseamna ca Diana si Agwanti ca un singur Om Solar Nemuritor cum spui tu, inca sunt Aici, in Tara Lupilor Nemuritori... in viata...
- Asa este..., copila draga....
- Tu ii stii, ii recunosti, il cunosti pe acest Om Solar?
Bunicul atipise cu capul plecat inainte sau poate doar se prefacea pentrui a ocoli raspunsul...
_____________________________________
*Diana (Dhyanna) inseamna Meditatie.
*Agwanti semnifica o stare de detasare.
****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu